Despre maini

'On my way to Paris'


Imi place sa merg cu trenul. Drumul e lung si mereu ai ocazie sa observi oameni noi. Sunt in TGV in drum spre Paris. In fata mea sta un tip. Nu pot sa-i aproximez varsta. Dupa cum i se aseaza parul in bucle dezordonate pare un pusti. Insa trasaturile fetei il aduc pe linia unui 30.

Mainile. Ah ! Eu prima oara ma uit la maini. Daca-mi plac poate-ti castigi dreptul sa ma atingi! Daca nu, n-ai sa-mi placi niciodata. Apoi sunt ochii si trasaturile fetei. Insa mainile sunt inconstient si cateodata constient primul lucru pe care il analizez. Mainile trebuie sa fie masculine, pline de putere si sa transmita caldura. Mainile si bratele unui barbat trebuie sa te faca sa-ti doresti o imbratisare. Sa te faca sa te arunci la pieptul lui fara sa-ti pese de nimic. Doar gandul mainilor lui pe corpul tau trebuie sa te faca sa tresari. Doar greutatea lor perfecta pe sanul tau, doar asprimea degetelor lui pe coapsa ta, doar imbinarea exacta a mainilor voastre, doar puterea bratelor care te strang la piept, le stii dinainte sa le traiesti. Le stii din momentul in care i-ai privit mainile. Nu toate mainile trec de filtrul meu sever. Stiu exact caror maini le pot ingadui sau nu atingerea.
Iar mainile baiatului din fata mea...hmmm....mainile lui sunt in perfecta armonie cu gandurile mele.

Citeste o carte. Nu pot sa vad despre ce e vorba deoarece e invelita intr-o coperta de piele visinie. Ii privesc modul in care tine cartea. Ii urmaresc rasfirarea degetelor pe coperta si incordarea simultana a tamplelor si a mainilor atunci cand pasajele nu sunt pe placul lui. Nu a ridicat ochii pana acum. Ii analizez trasaturile fetei. Imi plac maxilarele bine conturate, proeminete, masculine. Cu siguranta are 30 si ceva, gandesc eu. Si parul asta ravasit ii dau un aer boem. Nu mai am stare. Vreau sa-i vad ochii! Incep sa ma foiesc. Poate il deranjez. Nimic. E prins de actiune. Eu par probabil retardata ca scriu de cand m-am asezat ceva pe telefon. Macar daca ar ridica privirea. Trebuie sa-mi placa si ochii. Insa vreau sa fiu sigura. Da ce eu sunt proasta? Ce eu n-am o carte la mine? Poate-l impresionez. Mi se pare ca ma priveste cu coada ochiului cum scotocesc in geanta. Special fac momentul mai zgomotos si mai lung. Poate-l enervez un pic. Cand am sa scot cartea am sa-l uimesc(imi zic). Deja imi imaginez cum am sa dau pagina zgomotos poate, poate ridica ochii! Dupa momente bune de cautare scot victorioasa cartea. Incep sa pun apoi la loc toate rujurile si alte nimicuri care-mi cazusera pe langa lungind si de data asta momentul. Ii simt iritarea! Ha! Incepe sa-mi placa jocul asta! Strange dintii iar buzele i se incordeaza. Face acele cute in colturile gurii precum niste paranteze rotunde ce-I incadreaza buzele, care ii tradeaza varsta. Hmmm! Pun cartea langa mine si continui sa ma mai joc pe telefon. Primesc un mesaj! Ridica sprancenele, insa ochii nu-i pot vedea. La naiba! Astia de la vodafone! Bienvenue en France! Crap! Iau cartea o deschid si incep sa citesc. Normal ca nu ma pot concentra. Il privesc printre gene. Cacatul asta de la polirom(singura carte pe care o am in romana) e scris ptr copii de clasa a6a. Anna m-a dezamagit. Ma asteptam la mai mult dupa ce am citit ' As vrea sa ma astepte si pe mine cineva' si trenul asta pare ca merge cu incetinitorul. Parca era ‘train de grand vitesse’. Pana la Strasbourg mai sunt cateva minute: ‘Madame et monsieur nous somme arriver a Strasbourg . Excusez nous pour cette retard ‘ (bullshit!). Daca o sa coboare acolo si nu apuc sa-i vad ochii? Ma framant. Ce sa fac astfel incat sa nu-i par total retardata? Continui sa citesc. Din cand in cand ma trezesc visand la ceva cu ochii pe geam. A inceput sa se lumineze insa e innorat. Si in trenul asta e atat de multa lumina. As manca niste ciocolata. Sa-i dau si lui? Si sa-i vorbesc in germana sau in franceza?!?

Suntem la Strasbourg. Nu da nici un semn sa se ridice. Incepe lumea sa urce. Adica cine merge vineri dimineata pana la Paris? Raspuns: toata lumea. Devine aglomerat. O thailandeza se aseaza in fata lui si il ia pe o franceza stricata: 'es cu ze mi me sieu!c'est mon place ici! Siiiiiiii!!!! Tensiune. El ridica ochii spre ea iar eu nu vad nimic. Ii raspunde pe o franceza la fel de proasta:'oui soixanteseize' 'mais ici c'est soixante-quinze' oh!excusez moi madame' si pana sa realizez conversatia barbatul se ridica isi ia geanta si se indreapta spre mine.
Ridic privirea spre el si astept. Cei doi pasi pe care trebuia sa-i faca de unde era pana la mine i-a facut cu capul plecat. Insa cand a ajuns in fata mea a ridicat atat de cald privirea spre mine incat m-am panicat. Insa am continuat sa ma holbez.

Imi place sa stabilesc contactul vizual cu o persoana si sa-l mentin. Desi toate sentimetele alea care te incearca cand simti presiunea privirii celuilalt nu te fac decat sa te uiti in alta parte, sa te faci ca nu stii ca esti privit, ca nu-ti pasa. Insa nu-ti imaginezi cat de vizibil este modul in care iti calculezi miscarile in momentul in care te stii ca o alta pereche de ochi te analizeaza. Cum incerci sa pari cool si esti total stangaci. Nu stii cum sa-ti tii mainile si ce sa faci cu ele. Atunci in momentele alea ai avea nevoie sa nu fii singur. Sa fie cineva cu care sa vorbesti . Sa para ca ai ceva mai important de facut. De multe ori m-am simtit privita sau au existat cateva secunde in care am intalnit intamplator privirea unui necunoscut si in loc sa-l privesc am schimbat pozitia capului ca si cand : 'ma scuzi ca te-am privit, gata imi mut privirea!my bad!' . Pana intr-o zi cand mi-am spus: ' ce-i prostia asta? Adica de cand e interzis sa privesti? Sa analizezi? Sa te holbezi?' . Si de atunci experimentez de fiecare data senzatii tari atunci cand ma incapatanez sa mentin contactul vizual cu orice pret. Sunt o groaza de trairi care iti inunda mintea si corpul. Eu vreau sa castig mereu batalia asta. Vreau sa-l fac pe cel de langa mine sa inceteze sa ma mai priveasca. Sa se simta rusinat de faptul ca s-a holbat. Si de obicei imi iese.


Si l-am privit pe barbatul misterios fix in adancul ochilor verzi. A zambit cald. M-a privit si el ca si cand astepta de ceva vreme chestia asta si se aseaza langa mine. Ii simt framatarea mainilor ca si cand ar vrea sa continue acea privire calda cu o conversatie. Si acum intervine dilema pe care o avusesm eu mai devreme. ' cum dracu ma bag in seama???
Imi suna telefonul. Rasufla usurat. E ca si cand i-am acordat un pic de timp. E tata. Raspund privindu-l cu coada ochiului stang. Incep sa vorbesc in ‘chineza’ pentru el probabil. De multe ori m-am intrebat cum suna limba noastra pentru un strain. dupa 10 minute inchid si observ ca el statea nemiscat, cu cartea pe genunchi si urechea plecata spre mine. Se intoarce zambind si spune : “ Si ce faci tu singura la Paris, fata frumoasa?”. Da da da! Exact asa pe romaneste. M-am blocat. Am inceput sa rad ca proasta.
“ Pai …pai ma duc sa ma indragostesc, de fapt sa ma reindragostesc!”
“ Cum asa? “
“ Pai ce poti sa faci mai bun(in afara de shopping) in Paris? “
Rade. Ii par amuzanta. Sper.
“ Da ai dreptate!”
“ Dar tu?”
“ Eu? Ma duc sa te cunosc pe tine! (zambeste si iar face acele cute in colturile gurii).
Nu zic nimic . Raman uitandu-ma in ochii lui nedumerita. E evident ca ar trebui sa continue ceea ce a zis. Clipesc. “ Imi cautam muza, dar se pare ca am gasit-o.” continua el. Zambesc stramb si sunt total bulversata.
“Deci esti artist?”
“Poti sa zici si asta daca vrei neaparat niste raspunsuri.”
“Pastram misterul?”
“De ce nu?”
Apoi conversatia a devenit simpla si fireasca. Iar cele doua ore pe care le-am avut la dispozitie au trecut precum 5 minute.Am vorbit despre multe si in concluzie despre nimic. Asteptam cu nerabdare momentul in care o sa-mi iau la revedere si o sa-I ating mana. Mi-a multumit ! Luni se intoarce cu mine acasa. Vroia sa stea mai mult in cautarea inspiratiei dar se pare ca s-a razgandit. Am fost sa-si schimbe biletul de intoarcere ca sa-si asigure un loc langa mine. Pana atunci ma duc sa ma indragostesc.

About the way back…maybe next time. :)