Multumesc!

Despre tata...
"Ca să te bucuri de calităţile unei persoane iţi trebuie suflet; ca să-i suporţi defectele, iţi trebuie minte." (Carmen Sylva)


S-a nimerit sa citesc in ultima perioada multe posturi despre parinti sau despre lucruri ce-ti amintesc de cei dragi. Ultimul m-a determinat sa scriu acum (il gasiti aici http://demijloc.ro/2011/10/tomorrow/ ) , nu pentru voi ci pentru mine. Pentru a-i multumi lui, celui mai important barbat din viata mea.
Poate ca stie. Poate ca nu. Poate o sa citeasca aceste randuri sau poate ca nu o sa stie de existenta lor niciodata. Technology addicted dar No Facebook, No Messenger, no social networks,blogs, si alte nebunii pentru” pierderea timpului si sufletului “…that’s him.
El imi scrie mail-uri lungi in care imi spune tot ce simte. El vrea sa-mi vorbeasca cand ma inchid in mine dar stie ca nu il ascult, asa ca prefera sa-mi scrie. Eu nu-I raspund. Mi-e rusine , uneori teama, uneori nici eu nu stiu ce simt si ce ma face sa fiu atat de proasta.


Am sa incep cu texte d’alea comuniste in care am sa spun ca tatal meu e cel mai bun , iubitor si toate calitatile alea pe care le puneam in compunerile de la scoala cand faceam o caracterizare.
Stiu ca nu o sa credeti ca tatal meu e cel mai bun. Poate ca o sa ziceti ca al vostru este de fapt, sau poate ca oricine zice asa. N-am sa incerc sa va conving, nu-mi doresc asta dar din fericire pentru mine chiar asa e.
Despre familia mea in general numai de bine dar tata e cu totul special. E genul ala de om care nu s-ar supara din nimic si ar face orice sa te ajute. Imi place mult cum isi cauta cuvintele incercand sa dea cele mai bune sfaturi chiar cu riscul de a se repeta. Noi il repezim : “ Hai ma tata, ca ne plictisesti!!!Te repeti!” el se intristeaza, nu vrea sa ne plictiseasca…doar sa ne ajute ,macar cu o vorba. Noi nu mai avem rabdare. Mama il dojeneste si ea cateodata, el pleaca capul, nu-I place sa se certe. Aplaneaza conflictul.
Cateodata nu zice nimic dar stim din privirea lui daca e de bine sau nu. Ne pierdem cu firea, nu stim sa mintim sau sa ascundem ceva in fata lui. El stie cand ne e bine sau nu. Stie ce trebuie sa faca in orice situatie. Are raspunsuri la toate intrebarile si explicatii pentru toate problemele noatre. Ar vrea sa ii vorbim mai mult, sa-I spunem daca ceva e in neregula, sa-I cerem ajutorul, insa noi suntem cateodata prea mandre uneori prea proste sa facem asta. Il aud si acum cum spune: “ Spune-mi acum daca ai nevoie de ceva cat mai pot sa te ajut!”

Nu tipa, nu ridica tonul niciodata. E mereu calm si are o vorba buna pentru oricine. Toti vin sa-I vorbeasca, sa-I ceara sfatul sau pur si simplu ii cauta compania.
O iubeste pe mama ca-n prima zi, sau poate mai mult. El stie sa-I ofere calmul si linistea de care ea are nevoie. Stam la masa si ne priveste : “De ce nu mai avem un frate???2?3?? intreb eu. Se intristeaza amandoi : “Ce frumos ar fi fost sa fim mai multi” spune el…”intr-o familie trebuie sa faci 3-4 copii, 2 e prea putn” regreta el.
Cand eram mica le povesteam cu mandrie prietenilor mei despre el. Cum imi explica totul ca unui om mare. Cum nu ma cearta, asa cum faceau tatii lor, daca faceam ceva gresit sau luam o nota mica. Cand eram si mai mica dormeam cu el. Era in schimbul de noapte. Cand mama pleca la munca el venea . Era atat de obosit ca adormea langa mine instantaneu. Eu atunci ma trezeam si-mi faceam de cap. Ii rascoleam maica-mii toate lucrurile, umblam prin toata casa in voie . Stiam ca doarme. Cand se trezea era dezastru. Nu ma certa. Aveam 3 ani. Intr-o dimineata m-am gandit ca trebuie sa-I fac de mancare ca e obosit. M-a prins in momentul cand ma chinuiam sa aprind aragazul.
La 3 ani imi citea “Scrisoare aIIIa” si “Mama lui Stefan cel Mare”. Le invatasem pe amandoua. Apoi am stat la bunici. Il asteptam in weekend sa-mi aduca ceva. La revolutie eram la Lehliu. Pregatisem bradul si-l asteptam pe Mos Craciun. El era la Bucuresti si toata lumea era agitata. Stiam ca o sa vina la mine. A aparut in seara Ajunului lui ’89 cu tricolorul la mana. Avem o poza impreuna din noaptea aceea. Cat de mult imi place.
Ma ducea in parc si ma privea ore in sir cum ma jucam.
In clasa intai mi- a spus ca are incredere in mine si dupa zilnice repetari ale traseului scoala-casa am putut sa merg singura. Se invoia de la servici pentru a sta in urma mea cand merg spre casa…ca sa fie el sigur ca respect ce mi-a explicat(daca merg pe trotoar, daca trec pe zebra,etc). asta am aflat-o tarziu si cat de mandru era ca respectasem ce-mi spusese.
Apoi m-a invatat sa joc sah. El juca fara regina. Mai apoi am capatat dreptul de a juca de la egal la egal. Nu am reusit sa-l bat niciodata, indiferent de cum jucam.
Am invatat atat de multe si as avea inca pe atatea de invatat, insa niciodata nu am sa pot sa fiu ca el.

Tatal meu este de-o modestie iesita din comun. E inteligent. Citeste mult. Pot discuta cu el despre absolut orice. E atat de bun omul asta cum rar ai sa intalnesti in viata ta. Si il iubesc atat de mult. Iubesc cum m-a educat si valorile pe care mi le-a insuflat. Iubesc tonul vocii sale si privirea calda. Iubesc faptul ca nu ii este frica de nimic.
Insa urasc ca nu-I pot spune toate astea in fata. Mi-e frica de faptul ca nu am sa gasesc niciodata un barbat atat de fain pentru a deveni tatal copiilor mei. Ma tem ca nu am sa reusesc niciodata sa-mi educ copiii in spiritul acestor valori in care el m-a invatat sa cred. Ma tem ca nu am sa reusesc niciodata sa-l multumesc (sa fiu copilul model de care sa fie mandru).
Multumesc tata pentru absolut toate momentele importante din viata mea, pentru ca ai fost mereu acolo. Multumesc ca esti tatal ideal si cel mai important barbat din viata mea!